Stop joc

Bun. Duminica seara am avut o intamplare nefericita. Mi-am prins mana intr-un volan. Sus e radiografia mea. Nu e cea mai urata fractura dar nici cea mai simpla. As fi dat orice sa nu implice si fragmentelul ala mic in schimb, care complica mult lucrurile. Asta inseamna ca e si articulatia mea in joc.

Imediat am stiut ca s-a rupt. Am si auzit. Zgomotul ala cand rupi un os de pui. Si s-a umflat. Si m-a durut. M-a durut mai mult sufleteste sincer. Am simtit ca viata mea s-a terminat acolo si ca 25 de ani de scoala tocmai au fost aruncati la gunoi. Am avut insa prezenta de spirit sa il reduc, se pare ca bine, si sa merg la spital. Osul asta mi l-am mai rupt la 14 ani dar nu in asa hal.

La spital am avut parte de tratament preferential, desi de 3 ani nu mai calcasem pe acolo. La Floreasca. Asistentii inca ma iubesc. Semn bun. Plus ca "sunt inca de-al lor". Dupa radiografie am intrat in panica putin si mi se derulau 100 de scenarii in care castigam doar o data. Mi-am pus gipsul ajutat de asistent, aici mi-am dat seama cat de delicat trebuie sa fii de fapt sa pui un amarat de gips. Si cat de obsesiv compulsiv sunt  eu de fapt, ca nu l-am lasat pe saracul asistent decat sa imi traga fasa de final. Macar nu s-a deplasat. Radiografia de control dupa gips e ok.

Am trimis pe whatsapp filmele catre 4 colegi romani 2 ortopezi si 2 plasticieni, si fostului meu sef din Anglia. Cel din urma a stat de vorba cu mine pana la 12 noaptea. Mi-a inteles disperarea.

Nu o sa ma operez. Nu prea am de ce. Ciar daca asta inseamna ca pana spre sfarsitul anului nu mai fac nimic. Sunt ca fotbalistii mei pe care ii trec pe bara pana la retur. Agonie...