Cine mai e si asta Paul Nastase?
Acum sa va spun putin despre mine. Simteam nevoia intr-un fel sa ma prezint si sa ma cunoasteti macar ca intentie si mod de a pune problema.
Eu sunt copil de doctor. Nu am crescut intr-o familie traditionala, ca tot e la moda subiectul asta. Ca 99% din copiii de doctori din generatia "de tranzitie" am fost plimbat prin spitale mai ceva ca pacientii pe care ii tratez. Din fericire eram doar in vizita, sau, cum se va dovedi mai tarziu, la munca. Mama mea e anestezist. E aia care va face "injectia in spate" sau "aia cu adormirea". In realitate e cea care va tine viata in maini cat noi taiem si ne facem de cap de partea cealalta a cortinei. De multe ori va si tine in viata, oricat de mult ne impotrivim noi. Si asta a facut ca eu sa fiu prin blocuri operatorii, reanimari, sala de transfuzii (ca sa intelegeti ce insemna pe vremea aia norme de antisepsie, eu eram in civil cu ghiozdanul in spate in sala de operatii zicand "Mami, am ajuns!").
Si aveam cam 10 ani cand ma plictiseam groaznic si am inceput sa imi bag nasul prin lucrurile de acolo, seringile si manusile erau deja depasite, voiam sa inteleg mai mult. Si am luat contactul cu sala de transfuzii unde am invatat grupele de sange si chiar eram lasat sa determin grupe de sange la un moment dat (bineinteles, determinarea mea era ca test pt mine, nicidecum nu se ducea la pacient fara o determinarea competenta).
La 12 ani am luat contact cu laboratorul de toxicologie, unde am invatat si niste chimie, si niste treburi mai importante cu care nu va bat capul acum. A fost SF in schimb. La ora aia erau acolo niste aparate nemaivazute nicaieri cel putin in Romania, pe acolo.
La 13 ani am inceput viata mea sportiva, intai ca voleibalist la Colegiul Tehnic Feroviar, care pregatea voleibalisti pt Rapid. Dupa un campionat municipal castigat, m-am retras pt capacitate si admiterea la liceu.
La 15 ani am fost admis la clasa de chimie-biologie a Colegiului Mihai Viteazul din Bucuresti. Tot acolo m-am si accidentat la soldul drept cam ireversibil si gata cu voleiul. Dupa un an de stat pe bara am inceput sa joc baschet, de data asta recreational, fara performanta, sport de care sunt atras si pana acum.
La 16 ani, impreuna cu un coleg de-al meu, care culmea e si el ortoped acum, am devenit primii voluntari in cadrul unui spital de stat din Romania, in Spitalul Floreasca. Culmea, am aflat ca de atunci a existat si inca exista in spital un program de voluntariat, care acum e folosit diferit fata de ce gandeam noi doi la varsta aia. Motivul a fost unul singur. Fiind la chimie, mai toti visam sa devenim medici. Eu aveam contact din copilarie cu atmosfera din spital, dar la alt nivel. Si voiam sa stim la ce ne bagam practic si daca lesinam cand vedem sange :). Pana in a 12a, cand am intrerupt voluntariatul pentru bac si admitere, am fost cam 6 colegi voluntari in spital. In diferite ipostaze. Majoritar am fost pe post de asistenti medicali, faceam tratamente, luam tensiuni, sange, faceam perfuzii, etc. Mi-a prins tare bine perioada aia.
La 19 ani am intrat la facultate la Carol Davila. Primul an a fost socant, sa aflu cat de putine stiu de fapt. Eu credeam ca o sa fie o formalitate. In schimb mi-am descoperit, cu ajutorul Prof Dr Florin Filipoiu, care mi-a fost asistent la grupa, dragostea pentru anatomia membrelor. In practica de vara am intrat prima data in viata mea intr-o sala de operatii in mod activ. M-am spalat pentru prima data. Am intrat la Ortopedie, si a fost dragoste la prima vedere. Inca ne iubim mult :).
Facultatea pentru mine a fost o jonglerie intre cursuri la care nu ma duceam mai deloc, lucrari (seminarii pentru facultatile normale) la care ma duceam la limita absenteismului la materiile care imi displaceau total, si multe ore in clinica de Ortopedie din Floreasca, garzi, ore in sala. Multe tare. Multe sarbatori, nu conta, Craciun, Pasti, eu eram la spital. In anul 3 am fost lasat sa operez singur intr-o garda. Aproape am facut pe mine de emotie si de bucurie. Tin minte si acum, era o plaga amarata. Dar pentru mine a fost totul. Am cusut si doua tendoane atunci, la degete. Si mi-a iesit! In anul 4 am fost lasat sa pun primul meu implant ortopedic, se numeste DHS si se foloseste la unele fracturi de sold. M-a durut un deget atunci 3 saptamani dupa. Dar mi-a iesit! Acum e o operatie banala, dar eu atunci eram regele universului. Apoi a urmat o serie de alte interventii, bineinteles indrumat de medicii titulari pe caz, nicidecum de capul meu. La sfarsitul anului 6 eram deja om de baza in Ortopedie.
Dar trebuia sa si iau licenta, si mai apoi Rezidentiatul. Ceea ce am facut. Am prins nota f buna la examen si am reusit sa iau unul din cele doua locuri de la Floreasca pe Ortopedie. In anul 1 am fost recrutat de englezi in septembrie, si in decembrie am inceput un an de chirurgia soldului si genunchiului, dar am facut si multa chirurgia mainii. Apoi m-am intors la Floreasca, unde parca nu mai era la fel. In anul 3 am plecat iar pentru un stagiu de chirurgia soldului si genunchiului, intorcandu-ma in anul 4. Si am ramas sa dau specialitatea.
Si totusi, de ce nu am ramas in Floreasca, o sa ma intrebati. Raspunsul e foarte dificil de dat. Sa zicem ca mentalitatea mea, cucerita deja de ce vazusem in Anglia, nu mai era compatibila cu mediul de lucru dintr-un spital de stat. Din toate punctele de vedere. Si asa am trecut la privat.
Intai cu Regina Maria, apoi la Memormed, Sanador si Medicover. Unde activez si acum. De operat operez in Spitalul Sanador si in Ponderas Academic Hospital. Si pot spune ca am luat, pana acum cel putin, cea mai buna decizie.
A urmat si un fellowship de umar tot in Anglia in 2016, ei au vrut sa ma pastreze acolo, dar nu, am zis hai sa mai dau o sansa tarii asteia, ca poate totusi o sa reusesc sa am un impact pozitiv asupra oamenilor care vor veni sa se trateze la mine si mai schimbam ceva din mentalitatea asta de Ortopedie de secol XX. Ca totusi suntem in secolul XXI acum. Si practic asta este telul meu. Sa devenim actuali. Si mai umani. Si sunt la ora asta unii colegi ai mei care si reusesc sa fie actuali. Si in fata lor ma inclin. In rest, sa auzim de bine.
Eu sunt copil de doctor. Nu am crescut intr-o familie traditionala, ca tot e la moda subiectul asta. Ca 99% din copiii de doctori din generatia "de tranzitie" am fost plimbat prin spitale mai ceva ca pacientii pe care ii tratez. Din fericire eram doar in vizita, sau, cum se va dovedi mai tarziu, la munca. Mama mea e anestezist. E aia care va face "injectia in spate" sau "aia cu adormirea". In realitate e cea care va tine viata in maini cat noi taiem si ne facem de cap de partea cealalta a cortinei. De multe ori va si tine in viata, oricat de mult ne impotrivim noi. Si asta a facut ca eu sa fiu prin blocuri operatorii, reanimari, sala de transfuzii (ca sa intelegeti ce insemna pe vremea aia norme de antisepsie, eu eram in civil cu ghiozdanul in spate in sala de operatii zicand "Mami, am ajuns!").
Si aveam cam 10 ani cand ma plictiseam groaznic si am inceput sa imi bag nasul prin lucrurile de acolo, seringile si manusile erau deja depasite, voiam sa inteleg mai mult. Si am luat contactul cu sala de transfuzii unde am invatat grupele de sange si chiar eram lasat sa determin grupe de sange la un moment dat (bineinteles, determinarea mea era ca test pt mine, nicidecum nu se ducea la pacient fara o determinarea competenta).
La 12 ani am luat contact cu laboratorul de toxicologie, unde am invatat si niste chimie, si niste treburi mai importante cu care nu va bat capul acum. A fost SF in schimb. La ora aia erau acolo niste aparate nemaivazute nicaieri cel putin in Romania, pe acolo.
La 13 ani am inceput viata mea sportiva, intai ca voleibalist la Colegiul Tehnic Feroviar, care pregatea voleibalisti pt Rapid. Dupa un campionat municipal castigat, m-am retras pt capacitate si admiterea la liceu.
La 15 ani am fost admis la clasa de chimie-biologie a Colegiului Mihai Viteazul din Bucuresti. Tot acolo m-am si accidentat la soldul drept cam ireversibil si gata cu voleiul. Dupa un an de stat pe bara am inceput sa joc baschet, de data asta recreational, fara performanta, sport de care sunt atras si pana acum.
La 16 ani, impreuna cu un coleg de-al meu, care culmea e si el ortoped acum, am devenit primii voluntari in cadrul unui spital de stat din Romania, in Spitalul Floreasca. Culmea, am aflat ca de atunci a existat si inca exista in spital un program de voluntariat, care acum e folosit diferit fata de ce gandeam noi doi la varsta aia. Motivul a fost unul singur. Fiind la chimie, mai toti visam sa devenim medici. Eu aveam contact din copilarie cu atmosfera din spital, dar la alt nivel. Si voiam sa stim la ce ne bagam practic si daca lesinam cand vedem sange :). Pana in a 12a, cand am intrerupt voluntariatul pentru bac si admitere, am fost cam 6 colegi voluntari in spital. In diferite ipostaze. Majoritar am fost pe post de asistenti medicali, faceam tratamente, luam tensiuni, sange, faceam perfuzii, etc. Mi-a prins tare bine perioada aia.
La 19 ani am intrat la facultate la Carol Davila. Primul an a fost socant, sa aflu cat de putine stiu de fapt. Eu credeam ca o sa fie o formalitate. In schimb mi-am descoperit, cu ajutorul Prof Dr Florin Filipoiu, care mi-a fost asistent la grupa, dragostea pentru anatomia membrelor. In practica de vara am intrat prima data in viata mea intr-o sala de operatii in mod activ. M-am spalat pentru prima data. Am intrat la Ortopedie, si a fost dragoste la prima vedere. Inca ne iubim mult :).
Facultatea pentru mine a fost o jonglerie intre cursuri la care nu ma duceam mai deloc, lucrari (seminarii pentru facultatile normale) la care ma duceam la limita absenteismului la materiile care imi displaceau total, si multe ore in clinica de Ortopedie din Floreasca, garzi, ore in sala. Multe tare. Multe sarbatori, nu conta, Craciun, Pasti, eu eram la spital. In anul 3 am fost lasat sa operez singur intr-o garda. Aproape am facut pe mine de emotie si de bucurie. Tin minte si acum, era o plaga amarata. Dar pentru mine a fost totul. Am cusut si doua tendoane atunci, la degete. Si mi-a iesit! In anul 4 am fost lasat sa pun primul meu implant ortopedic, se numeste DHS si se foloseste la unele fracturi de sold. M-a durut un deget atunci 3 saptamani dupa. Dar mi-a iesit! Acum e o operatie banala, dar eu atunci eram regele universului. Apoi a urmat o serie de alte interventii, bineinteles indrumat de medicii titulari pe caz, nicidecum de capul meu. La sfarsitul anului 6 eram deja om de baza in Ortopedie.
Dar trebuia sa si iau licenta, si mai apoi Rezidentiatul. Ceea ce am facut. Am prins nota f buna la examen si am reusit sa iau unul din cele doua locuri de la Floreasca pe Ortopedie. In anul 1 am fost recrutat de englezi in septembrie, si in decembrie am inceput un an de chirurgia soldului si genunchiului, dar am facut si multa chirurgia mainii. Apoi m-am intors la Floreasca, unde parca nu mai era la fel. In anul 3 am plecat iar pentru un stagiu de chirurgia soldului si genunchiului, intorcandu-ma in anul 4. Si am ramas sa dau specialitatea.
Si totusi, de ce nu am ramas in Floreasca, o sa ma intrebati. Raspunsul e foarte dificil de dat. Sa zicem ca mentalitatea mea, cucerita deja de ce vazusem in Anglia, nu mai era compatibila cu mediul de lucru dintr-un spital de stat. Din toate punctele de vedere. Si asa am trecut la privat.
Intai cu Regina Maria, apoi la Memormed, Sanador si Medicover. Unde activez si acum. De operat operez in Spitalul Sanador si in Ponderas Academic Hospital. Si pot spune ca am luat, pana acum cel putin, cea mai buna decizie.
A urmat si un fellowship de umar tot in Anglia in 2016, ei au vrut sa ma pastreze acolo, dar nu, am zis hai sa mai dau o sansa tarii asteia, ca poate totusi o sa reusesc sa am un impact pozitiv asupra oamenilor care vor veni sa se trateze la mine si mai schimbam ceva din mentalitatea asta de Ortopedie de secol XX. Ca totusi suntem in secolul XXI acum. Si practic asta este telul meu. Sa devenim actuali. Si mai umani. Si sunt la ora asta unii colegi ai mei care si reusesc sa fie actuali. Si in fata lor ma inclin. In rest, sa auzim de bine.
Dle doctor v-am citit CVul și sunt impresionată. De aceea vă voi spune despre situația mea, pe larg și dacă va veți plictisi, nu mă supăr.
RăspundețiȘtergereMă numesc Gabriela Dernie, am 65 de ani și de 63 de ani mă lupt cu sechelele unei poliomielite devastatoare. Am fost paralizată de la gât în jos, treptat m-am recuperat, zic eu 80%, iar de vreo șapte ani regresez, având sindromul postpolio.
Cea mai mare problemă a mea este durerea mare in zona genunchilor, umflarea lor care mă împiedică să stau în picioare mai mult de câteva secunde. Totul se datorează posturii pe care o am din cauza mușchilor atrofiați, în special al adductorilor.
Am fost la diverși ortopezi in Ploiesti care mi-au recomandat orteze, chiar am luat una...fără efect, iar cea mai drastică recomandare a fost anchilozarea genunchilor. Evident am refuzat. Acum mă deplasez cu un mobilityscutter, iar în casa cu un cadru cu roți, ca să merg totuși câte puțin.
Am citit tot ce se publică pe aceasta temă și mi-am pus speranța în tratamentul cu celule stem....dar oare va funcționa?
Acum, după ce v-am plictisit cu povestea mea, vă întreb și pe dvs, ce se poate face în situația mea?
Nu sunt din București, dar dacă sunteți convins că am o șansă de vindecare a artrozei, prin orice mijloc, chirurgical, sau implant de celule stem, voi face tot posibilul să ajung la dvs.
Vă mulțumesc pentru răbdarea de a citi acest mesaj.
Gabriela Dernie
Buna ziua, va rog sa ma contactati in privat de pe pagina mea de facebook
ȘtergereSunteti minunat!!! Sper să pot ajunge și eu la dumneavoastră!!!!
RăspundețiȘtergereAcest comentariu a fost eliminat de autor.
RăspundețiȘtergere